Mai deunazi o cunostinta din mediul meu profesional „descopera” ca practic Aikido si incepe sa ma descoase. Printre nenumaratele intrebari legate de particularitatile Aikido in raport cu celelalte arte martiale mi-a pus si intrebarea: de ce practic Aikido?” Aceasta intrebare ma sacaie fiindca nimeni nu vrea sa accepte si sa inteleaga raspunsul pe care-l dau: practic Aikido fara scop ca pe un act gratuit, ca pe o actiune personala care este in afara oricarui sistem material sau moral si nu se poate justifica decat prin ea insasi.

In societatea moderna de astazi sa bravezi actul gratuit fara scop si finalitate pare in ochii oamenilor o aberatie, un non-sens sau, in cel mai bun caz, un act de bravura. Viata cotidiana se desfasoara sub imperiul unei etici a actiunii utile ce are drept scop profitul sub toate formele: material (castiguri banesti, materiale etc.); social (statut, apartenenta etc.); psihologic (autorespect, autorealizare) etc. Plus-valoarea obtinuta ca urmare a acestui profit reprezinta factor de progres si indicator cuantificabil al evolutiei. Fiind in afara acestei paradigme esti perceput drept un prost, fiindca doar prostul (ignorantul) actioneza gratuit neintelegand relatia actiune-finalitate. Bine, sunt si unii perceputi ca „rafinati”, angajati pe calea actului fara scop util ca act de vointa pura a unei constiinte puternice si independente, dar acestia, tocmai datorita „rafinamentului” lor, au un stil specific care face ca actul gratuit sa para o puternica afirmare a umanitatii lor.

Ideia de actiune-finalitate este atat de puternica infiltrata in mentalul colectiv incat a patruns chiar si in cercurile de specialisti (psihologi, sociologi etc.) teoria ca nu exista altruism pur, dezinteresat. Orice act dezinteresat (altruism sau act gratuit) se justifica prin nevoia de imagine de sine, mecanism care de cele mai multe ori este inconstient, nu premeditat. Incercarile de a explica acest mecanism aduc in prim plan Ego-ul uman. Actul dezinteresat reprezinta astfel propria noastra forma de a face pace cu noi insine.

Ego-ul, este un lucru necesar, indispensabil omului si are rol fundamental in a asigura integritatea fizica, functionalitatea si autonomia individului uman. Aspectul pozitiv al Ego-ului este legat de propriul corp , respectiv verbul „a fi”. Cu timpul oamenii au extins insa inconstient rolurile Ego-ului dezvoltandu-se astfel „egoismul”, in sensul sau negativ, mai ales in conexiune cu verbul „a avea”.

Unii spun ca egoismul si actul dezinteresat (altruismul sau actul gratuit) formeaza un cuplu iar aceasta dualitate nu poate fi separata decat fortat. Cele doua se regasesc in fiecare din noi, in doze variate, nu se exclud si nici nu se conditioneaza reciproc, existand premizele dezvoltarii fiecareia dintre laturi in functie de anumiti factori, printre care cei mai importanti sunt cei educationali. Adevarata problema este ca orientarea egotica a constiintei umane este obisnuita la peste 98,99% dintre oameni, iar o constiinta aflata intr-o stare de non-atasament, detasata de egoism (capabila printre altele si de acte gratuite), este specifica doar la 1% dintre oameni.

Starea constiintei care analizeaza „la rece”, cu maxima obiectivitate fara a pune gandurilor eticheta „eu”, este recunoscuta ca fiind starea de intelepciune. Aceasta stare este greu de obtinut, fiindca asa cum se intelege din cele spuse mai devreme, se opune practic unui mecanism sofisticat de auto-conservare care este cel al Ego-ului. De-a lungul timpului cohorte intregi de mistici, filosofi, promotori religiosi, maestri in fel si fel de practici, au oferit nenumarate „solutii” in a atinge starea de intelepciune. Cum era de asteptat nici marii corifei, deschizatorii de drumuri in artele martiale nu fac exceptie. Solutia lor este  „complicat” de simpla: SCOPUL ESTE CONTINUT IN MIJLOACE. In spiritul zenului japonez, toate ideile de autoperfectionare si dorinta de a deveni sau de a obtine ceva in viitor se leaga doar de imaginea noastra abstracta, despre noi insine. A le da curs e ca si cum am da mai multa realitate acelei imagini egotice, e ca si cum am hrani cu buna stiinta o iluzie. Artele martiale nu reprezinta decat „un motiv” pentru a face din actiune mijlocul cel mai eficient de a-ti depasi limitele Eu-lui si a ajunge la o stare a constiintei aflata intr-o obiectivitate maxima.

In aparenta (iar in Japonia totul este aparenta) artele martiale sunt o forma de exprimare fizica, in conditii de eficienta, intr-o confruntare cu celalalt (adversar, dusman etc.), dar in realitate toate artele martiale sunt Do, adica „cai” pentru intelegerea naturii propriului tau spirit si a Eu-lui tau (o confruntare cu tine insusi). Temelia tuturor tehnicile corporale din artele martiale este spiritul. Orice instructor (cu o cat de mica valoare in aceasta calitate), in orice arta martiala, incepand de la Judo si terminand cu mai noile sporturi de contact, isi va invata discipolul ca la baza fortei si reusitei fizice sta un spirit puternic. O Sensei Morihei Ueshiba a relevat ca esenta spiritului este iubirea.

Eu practic Aikido fara scop, nu fiindca as fi intelept si nici fiindca trag vre-o speranta sa devin ci, fiindca sunt constient ca nu sunt decat ceea ce sunt si stiu ca devenirea nu exista. Dupa putinii mei ani de practica, dupa mai mult sau mai putinul studiu al „filosofiei” artelor martiale si al spiritualitatii din care-si trage esenta, cred sincer urmatorul lucru: „calea” cea mai simpla de a descoperi „calea” este sa nu o cauti, e de ajuns practica.