Nu se poate practica Aikido, nu se poate evolua pe aceasta cale, fara a dezvolta practicantului respectul fata de sine si de cei din jurul sau precum si fata de celelalte valori umane. E normal sa fie asa, in Aikido (ca si in celelalte arte martiale) respectul este mostenit din cultura japoneza, unde este o componenta de baza, chiar definitorie. Japonezul are respect pentru absolut orice: pentru sine, pentru ceilalti oameni - chiar si pentru dusmani (am citit cum ca nu exista nimic mai important pentru un japonez, decat respectul pentru umanitate), pentru natura etc. In Dojo aikido-ka cultiva respectul prin obligativitatea salutului salii de antrenament, kamizei, sensei-ului, colegilor si prin atitudinea din timpul antrenamentului.

In aparenta, in Dojo-urile din Romania, la stagiile de pregatire si in general vorbind, in toate mediile in care se manifesta Aikido, respectul este o stare normala de fapt, face parte din practica. Respectul, ca atitudine sau sentiment de stima, de consideratie sau de pretuire deosebita, este un demers simplu daca este vorba de cineva sau de ceva anume pe care apreciem ca „merita”, dar e mult mai complicat cand este vorba de tot si toate, asa … „neconditionat”. La japonezi, cum am mai spus, respectul face parte din mostenirea lor culturala, este parte din fiinta lor, din felul lor de a fi si de a se raporta la univers, dar la noi lucrurile stau cumva altfel.

La noi exista expresii de genul: „mi-a castigat respectul”, „merita respectul meu” etc. Respectul acordat celuilalt nu e un dat obligatoriu si general, cine il vrea trebuie sa faca eforturi, sa dea dovezi, sa il castige. Si viceversa este valabila, a fi respectat este un drept pentru care trebuie sa lupti, care cere timp si efort pentru a demonstra in fata celorlalti calitatile umane, sportive si profesionale pe care le ai. Prima reactie a unora dintre noi, starea initiala a unui nou contact social, dupa politeturile formale, este sa-l depreciem, trecandu–i cu vederea calitatile si realizarile si cautand sa–i gasim lipsurile si pacatele celui cu care intram in contact. De ce facem asta? Pai e simplu: suntem educati, de la gradinita incepand, in spiritul competitivitatii, concurentei, dezvoltarii competentelor, stim de mici ca daca „suntem mai buni” ca ceilalti „traim mai bine” si atunci ce facem? E simplu: il devalorizam cat putem noi de mult pe celalalt si scoatem astfel in evidenta cum suntem mai buni decat el.

Ceea ce am incercat sa schitez mai sus, pare sa nu ne priveasca, fiindca, ca si aikido-ka, suntem obligati in Dojo si in relatiile dintre noi, sa cultivam permanent respectul. E un lucru bun, e unul din factorii care contribuie la perfectionarea noastra continua, la imbunatatirea comportamentului nostru social etc. dar exista si un revers al medaliei. Daca „stradania” de a castiga respectul si de a respecta la randul nostru, esueaza, adica realizam ca celalalt nu merita respectul nostru sau nu reusim sa castigam respectul celorlalti, apar resentimentele deoarece germenele resentimentului este neimplinirea unui deziderat.

Lipsa de respect fata de celalalt, concretizata in resentiment: critici, devalorizari, denigrari, deprecieri, negari, contestari, chiar daca au o complexa tesatura de motivatii justificatoare, poate arata constiinta inferioritatii si neputintei, poate arata ca in adancurile constiintei noastre domina cele mai urate sentimente umane: ura, razbunare, invidie, pizma, blazare, vanitate, inferioritate, neputinta, rautate. Aceasta este trista realitate: complexul de inferioritate este cel care, pentru a fi eliminat, inconstientul impune sa ne denigram semenii, sa nu–i respectam.

Pentru a evita aceasta capcana, pentru a nu exista reversul medaliei, despre care am facut vorbire anterior, respectul acordat celorlalti trebuie sa fie sincer si total. Ca sa putem sa respectam pe celalalt cu adevarat trebuie sa avem capabilitatea de a realiza un echilibru al respectului de sine. Respectul de sine in exces, gandul ca suntem mai buni decat altii, respectul fata de noi insine mult prea ridicat, in comparatie cu abilitatile pe care le avem, poate duce la aroganta, la o atitudine narcisista sau la comportamente agresive si distructive. Deasemenea, lipsa respectului de sine poate duce la dereglari psihice - depresii, nevroze, dependenta de droguri sau agresivitate nejustificata, fiindca dorinta cea mai adanca a omului este de a avea valoare, de a fi acceptat si apreciat.

Un respect de sine echilibrat presupune acceptarea calitatilor dar si a defectelor propriei persone, exact asa cum sunt ele, nici mai mult nici mai putin. Daca reusim asta, daca suntem fericiti cu noi insine, vom reusi sa ii respectam pe absolut toti ceilalti din jurul nostru cu toate cele bune sau rele ale lor si astfel, putem sa fim niste autentici aikido-ka. Practica Aikido ne ofera sansa sa ne asiguram o buna functionare a „metabolismului social” adica o dinamica echilibrata a trebuintelor psihice primare si a celor psihice superioare, prin evitarea fixarii raspunsului comportamental in atitudini exclusiv egoiste sau exclusiv altruiste. Sa profitam din plin de aceasta sansa si sa personalizam respectul practicantilor de Aikido.