Adevarul este foarte drag omului, dar nu acel adevar direct detasat de orice sistem de referinta, ci acel adevar pe care fiecare il percepe asa cum mintea il obliga sa il perceapa. Oamenii sunt conditionati in cele mai diverse feluri, iar mintea, care judeca valoarea de adevar, nu este decat conditionare, caci ce este altceva valoarea de adevar decat expresia gradului de certitudine a corespondentei judecatii (propozitiei logice) cu starea de fapt vizata de judecata. Noi, oamenii, privim lucrurile, inclusiv adevarul, conform prejudecatilor pe care le avem. Fiecare om face distinctii, clasificari, ordonari etc. asa cum si-a conditionat mintea sa o faca si isi construieste propriul adevar in functie de informatiile pe care le are, de experienta lui de viata, de ideile in care crede, de cei din jurul lui etc.

Acest lucru e normal, fara judecati de valoare nu am avea un sistem de interpretare a existentei in ansamblu si nu am putea relationa la nici un nivel in cadrul ei. Adevarata problema in evolutia noastra, pe toate planurile (fizic prin cultura fizica, cognitiv, spiritual etc.), apare atunci cand traim iluzia ca suntem in masura, sau indreptatiti, de a fi „stapani pe adevar”. Se intampla asta atunci cand, sub patronajul EGO-ului, in dinamica cunoasterii noastre nu acceptam decat doua valori: adevarul si falsul. La baza oricaror experiente umane si manifestari mai mult sau mai putin „filosofice” ori spirituale in cautarea adevarului, sau exprimarea lui, sta EGO-ul uman, iar cand „acesta” nu poate accepta logica trivalenta in care apare, ca o componenta aproape dominanta, a treia valoare de adevar: probabilul, ne transforma in niste oameni orgoliosi, artagosi si incapabili de evolutie. Fiecare cu adevarul lui marunt si neinsemnat pentru fiecare in parte, dar atat de important atunci cand il opunem adevarului celuilalt. Suntem uneori de neinduplecat in apararea adevarului nostru, e de nezdruncinat, ca si cand ar fi alfa si omega, insasi ratiunea noastra de a fi.

Am incercat pe cat posibil sa nu detin adevaruri, am preferat mereu sa fiu intr-o permanenta cautare si astfel sa evoluez, sa fiu pe „drum”, pe „cale”. Adevarul si certitudinea pe care ti-o confera, e ca un capat de drum, e ca si o destinatie la care ai ajuns. Odata ajuns „acasa” orice alt demers nu se mai justifica, nu mai poti fi pe „drum”. Ori noi, aikidoka, suntem pe „calea” Aiki, nu ne putem opri. „Calea” Aiki este calea intampinarii energiilor (de orice natura; ki poate fi si forta fizica dar si gand), acceptarii si armonizarii cu acestea. „Adevarul celuilalt” este si el o „energie”, daca nu stim sa o intampinam, sa o acceptam si nu incercam sa o armonizam cu „adevarul nostru” nu suntem pe „calea” Aiki, oricat ar vrea de mult EGO-ul nostru sa nu recunoasca asta.

Nu trebuie sa acceptam neconditionat adevarul nimanui, orice adevar relevat de ceilalti trebuie trecut prin filtrul propriei noastre gandiri, dar nici nu trebuie sa ne pozitionam in extrema cealalta, sa refuzam exprimarea adevarului celorlalti pentru simplul fapt ca avem propriile noastre certitudini. E posibil ca adevarul celui de langa tine sa fie „o prostie”, iar simpla luare aminte asupra lui sa fie o pierdere de timp, dar la fel de bine e posibil ca adevarul celui de langa tine sa fie o „poarta” deschisa spre noi perspective, noi modalitati de abordare etc., iar in final spre noi oportunitati de evolutie.